#Filmofest2016 – Voluntarii mei sunt cei mai buni

Repet: voluntarii mei sunt cei mai buni.

Din­colo de „buni” în sen­sul de voluntari implicați, serioși, responsabili, creativi, entuziaști și …cei mai buni în ceea ce fac, ceea ce ori­cum e ade­vă­rat. Astăzi vă voi povesti des­pre cum sunt ei „buni” ca oameni; ca prieteni, adică.

Când am început lucrul după perioada de concediu maternal, prin­tre pri­mele gân­duri a fost și „ce-o să mă fac eu cu asociația și proiectele începute?”.

Oricum, de fapt, dacă stau bine și mă gândesc, nici îi pot spune concediu. Eu chiar cred că am folosit perioada în care am „stat” acasă și să fac alte lucruri care să-mi fie mie utile și celor din jur.

Am fost dedicată 24/24, 7/7 micuței mele Măriuca, fără doar și poate; și cred că asta mi-a dat energia ca tot în peri­oada aceea să încep să fac și altceva.

…Altceva. AICR. Fără curaj neapărat, ci doar cu dorința de a mă dezvolta pe mine ca om și de a dezvolta locul în care trăiesc. Fără a ști de unde să încep, ci doar informându-mă constant. Fără o echipă numeroasă, ci doar cu oameni buni care sunt încântați că-și pot pune în practică ideile și pot ajuta cu responsabilitate la tot ceea ce poate îmbunătăți zona noastră.

Cam astea au fost gândurile. Au fost așa de multe de făcut totuși, încât nu am mai apucat să le verbalizez, iar acum când le citesc, parcă nu mă mai sperie. Am continuat să mă implic atât cât mi-a permis timpul și bunăvoința de la serviciu, pentru că îmi doresc să continue ceea ce AICR vreau să devină, chiar dacă eu nu mai pot face 100% tot ceea ce făceam înainte.

Pri­mul lucru minu­nat care m-a determinat să vă povestesc acum despre voluntari, este seninătatea cu care primesc veștile, fie ele rele, fie ele bune.

Este atitudinea de încurajare reciprocă. Este acel „hai să continuăm!” venit natural pe buzele tuturor, chiar atunci când eu îmi pierd încrederea în oamenii din jur. Nu ne încumetăm să povestim tuturor pățaniile prin care trecem atunci când avem de organizat câte un proiect, însă susținătorii apropiați știu situațiile care uneori ne demoralizează. Contrar firii mele ambițioase, uneori îmi vine să renunț. Însă tot la fel de repede îmi revin gândindu-mă la motivul care m-a făcut să încep din prima, gândindu-mă la echipa de voluntari care așteaptă să-i motivez și să-i ghidez.

Este atitudinea de bucurie reală când ne iese așa cum ne-am propus. Este acel „a meritat pe deplin!” transmis parcă din priviri, în momentele în care eforturile noastre sunt încununate de succes. La fel, nu povestim tuturor toate reușitele pe care le adunăm după fiecare proiect, însă voluntarii noștri „involuntari”, adică familiile noastre și prieteni știu foarte bine cât de mult ne motivează să continuăm. Fiecare mic proiect sau campanie ne arată că știm ce avem de făcut și trebuie să continuăm. Așa cum ne place și ne-am asumat:

Știm că sunt multe de făcut pentru a fi o comunitate responsabilă cu adevărat. Vrem și putem să schimbăm mai multe în jurul nostru. Suntem AICR. Dezvoltăm locurile frumoase în care locuim.

Al doi­lea lucru interesant care s-a întâm­plat a fost că astăzi la verificarea postărilor mele de pe profilul de pe Facebook am găsit o „descărcare” a dezamăgirilor mele de atunci. Și culmea este că după un an, am aceeași senzație. Oricum, lăsând dezamăgirile la o parte, am reușit astăzi să-mi dau seama că în ciuda faptului că mi se pare uneori că „luptăm cu morile de vânt”, măcar nu suntem singuri. Mai sunt o mână de oameni, pe care sperăm să-i avem aproape mereu. Partenerii noștri și colaboratorii.

De asta, acesta este un arti­col în care eu le spun tuturor AICR-iștilor că sunt cei mai buni și eu personal le mul­țu­mesc mult de tot pen­tru că se implică! Ceea ce fac în timpul lor liber, chiar schimbă puțin câte puțin! 🙂 Feedbackul primit de la cei care nu fac parte din asociație e clar: trebuie să continuăm!