Bunicul. Tristețe.

Luni mi-am condus Bunicul la locul de veci și astăzi am realizat că am rămas doar cu amintirile din copilăria petrecută la bunici și cu o mână de mătuși, unchi și verișori alături de care ne potolim lacrimile de pe obraji.

Mi-e dor de Bunicul, să știți. M-am rătăcit un pic.

Le-am spus prietenilor de pe facebook să-mi arate cum fac să nu le vină în minte amintirile triste ale ultimei întâlniri cu bunicii, jalea și lacrimile de pe ultimul drum, imaginea unui sicriu coborât într-un mormânt rece, în pământ…

Și-am primit răspunsuri scrise din suflet, care m-au făcut să realizez unele lucruri. Mi s-a spus „Uită-te la Măriuca! Trebuie să fim conștienți ca o generație o înlocuiește pe alta. Chiar dacă ne doare, asta e ciclul vieții…Când ne gandim la clipele frumoase, petrecute cu cei dragi, trebuie să zâmbim, nu să ne întristăm. Tot ce trebuie să faci este să trăiești prezentul cu bucurie, să-ți amintești de trecut cu plăcere și să-ți dorești să fii un viitor “bunic” care să se stingă privindu-și cu mândrie urmașii!”

Cristi era la serviciu, eu stăteam în pat lipită de Măriuca, părinții mei erau cu treburi, mama la serviciu, tata pe lângă casă, Andrei la facultate. Iar eu stăteam și rememoram tristețea de vinerea trecută încoace. Vinerea trecută, pe vremea asta, bunicul își dădea duhul.

Pot spune că al meu Bunic mi-a adus cele mai frumoase lucruri în viață. Mi-a adus-o pe Mama. N-am spus-o niciodată, dar cred că cele mai importante ființe din viața unui om sunt părinții, bunicii și strămoșii din care ne tragem. E frumos când poți să-ți cunoști rădăcinile, când poți să vezi ce-au lăsat în urmă înaintașii.colaj poze cu bunicul nepoata si stranepoata anca balaban

Este minunat că putem să stăm la umbra cortinei de viță de vie din fața casei știind că Bunicul a lucrat-o, a curățat-o și a îngrijit-o în fiecare an de când a sădit-o acolo. Chiar dacă nu mai este, el și-a lăsat amprenta pe toată gospodăria. A rămas grajdul și șura din curtea din spate unde făcea el treabă. Au rămas uneltele pe care le folosea cu sârg. Așa putem să-l mai întalnim cu adevărat, prin amintiri, prin obiecte și locuri în care-a fost. Și simt că eu trebuie să povestesc mai departe amintirile, poveștile, să i le transmit Măriucăi și verișorilor mei mai mici care nu s-au bucurat de prezența bunicului în viața lor.

Știți voi cât de mult cântărește asta în sufletul celor rămași în urmă? Sunt sigură că știți! Oricum cred că nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru cei ce-au apus și să realizăm că la un moment dat, nici noi nu vom mai fi. Și cum nici nu putem ști momentul, trebuie să trăim cât de frumos alături de cei pe care îi iubim, să le spunem „Te Iubesc!” ori de câte ori simțim nevoia să ne facem sentimentele cunoscute.

Acum ceva timp mi-am zis că voi scrie mai ales în clipele de fericire, în clipele în care mi se pare că ‪#‎viataeatatdefrumoasa‬. Astăzi mi-am dat seama că scrisul nu iese numai din fericire, pentru că nici viața nu este numai fericire. Este și durere,… Însăși viața ia naștere cu durere… Sunt puțin abătută și tristă, dar… asta e viața adevărată.

Anca Balaban

2 Comments

  1. Dumnezeu sa-l ierte si pe voi sa va intareasca pentru a reusi sa treceti peste acesta pierdere grea ! Ai scris atat de frumos ca mi-au dat lacrimile. Esti foarte talentata Anca, ai stiut sa scoti si din suferinta un diamant.

    • Dumnezeu să-l odihnească! Sunt sigură că cei care au oameni dragi care nu mai sunt printre cei vii, trăiesc fiecare cuvânt scris. E imposibil să fii indiferent la tristețea sfârșitului vieții. 😐
      Mulțumesc pentru gândurile bune și pentru apreciere! 😘

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.