Despre dorul fiicei noastre

Ieri am fost plecată la Bacău la un blogmeet și a trebuit să o las pe Măriuca cu bunicii. Și vreau să scriu despre dorul pe care l-am simțit că ni l-a purtat, despre sclipirea de ubire și de dor prea mare, pe care am surprins-o seara când ne-am întors să o luăm acasă. Inițial, am vrut să o surprindem, să privim pe fereastră înainte de a intra în casă, să vedem ce face, cum se joacă. Însă mare mi-a fost mirarea, căci când am ajuns la fereastră, nu a durat nicio jumătate de secundă și Măriuca, care era pe brațele lui „Bibe” cum îi spune ea bunicii și scria pe o foaie la masă, a întors capul către fereastră. Parcă a simțit că am ajuns acolo. Parcă a știut când să se uite. O clipă m-am uitat la ea. M-am minunat. M-am emoționat. Cum să reacționăm? Râdea cu lacrimi, așa am zărit de dincolo de fereastră. Râdea și de atâta fericire că ne vede i-au dat lacrimile. Nu am mai avut răbdare și-am intrat în casă și mititica nu știa ce să mai facă… Să râdă în hohote de fericire sau să plângă de emoții? Și știți cum îmi simțeam eu inima zvâcnind? M-am înduioșat toată văzând-o. Ce fericire și ce binecuvântare este că suntem părinți. Și câtă căldură am simțit când ne-am îmbrățișat toți trei. Este ceva ce nici nu reușesc să vă povestesc prin cuvinte. Este mai presus de tot ce-am visat eu când îmi imaginam cum o să fie peste ani.

Pentru asta, ‪#‎viataeatatdefrumoasa‬.

Și pentru asta, merită să continui să scriu în ‪#‎jurnalulfamilieiBalaban.‬

Anca Balaban

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.