Interviuri cu moineșteni minunați (I) – Alex Floroiu

Bun găsit dragii mei!

De multă vreme îmi doream să înființez o categorie nouă de articole pe blog, dar nu eram sigură dacă să încerc sau nu. Zilele trecute mi-am luat totuși avânt și-am început să fac un plan. Având în vedere că-mi doresc să fiu mai implicată în comunitatea din care fac parte, mai ales că după ce-am născut-o pe Măriuca m-am întors acasă și nu întrevăd nicio schimbare a reședinței cât ea este mică, zic că ar fi benefice niște articole care să aducă în prim plan oamenii minunați care au pornit pe drumul vieții din Moinești. De aceea, vă anunț cu drag, că mi se pare cel mai potrivit să le spun „Interviuri cu moineșteni minunați”.

Și-acum, e timpul pentru prima poveste. Despre prima poveste a unui actor tânăr și entuziast pe care l-am cunoscut cât am fost elevă, el fiind cu un an mai mare ca mine. Nu vreau să turui mai mult decât este cazul…așa că, doamnelor și domnilor…Alex Floroiu.

Anca Balaban: Te-ai născut aici, în Moinești. Care este universul în care s-a format actorul Alex Floroiu?

foto actor alex floroiu (1)Alex Floroiu: Eu sunt, de fel, introvertit. Așadar, actorul Alex Floroiu s-a format în universul său interior. De mic copil am trăit într-o lume fantastică. Îmi strângeam jucăriile într-un colț al camerei și inventam tot felul de povești pentru ele (sau pentru mine). Mă trezeam în fiecare dimineață de sâmbătă și duminică pentru a mă uita la desene animate și pentru a nota puterile supranaturale ale personajelor, locul din care provin, trăsăturile lor de personalitate, etc. Îmi amintesc de o zi în care mama, croitoreasă fiind, mi-a croit o mască și o pelerină, iar tata, ca tâmplar, mi-a făcut o sabie. Am ieșit mascat în fața blocului crezându-mă Zorro. Mă luptam cu prietenii, alegându-ne personaje din diverse filme sau animații. Practicând de mic arte marțiale, îmi plăcea să mă costumez în ninja și să mă aventurez noaptea. Mă cățăram în copaci, mă ascundeam sub frunze. Întotdeauna am iubit natura. Am colindat toate dealurile și pădurile moineștene, m-am scăldat în râul Tazlău, am explorat orice zonă care îmi era necunoscută. Toate aceste frânturi ale copilăriei le port în mine atunci când sunt pe scenă. Tot în Moinești, am avut parte de primele ratări și greutăți în viață, experiențe care au contribuit semnificativ la formarea mea ca actor, implicit ca om. Aici am trăit despărțirile de cei dragi, iubirea neîmpărtășită, am resimțit impactul invidiei și a răutății oamenilor. Am fost foarte nefericit în această perioadă a vieții. Dar sunt recunoscător trăirii acestor experiențe dureroase, pentru că ele îmi îmbogățesc sufletul; oferindu-le astfel, oamenilor, bucăți prețioase din el.

A.B.: În ce împrejurări ți-ai dat seama de talentul și dorința de a te exprima prin actorie? Îți mai aduci aminte despre primul rol jucat?

Alex Floroiu: Destinul face să îmi descopăr vocația pentru teatru tot în orașul natal. Dar asta după ce mi-am petrecut un an în București, urmând o facultate de „viitor” și având un job „sigur.” Acțiunile mele de atunci nu corespundeau vocii interioare. Așa că am lăsat totul în urmă, izolându-mă acasă… Mi-a luat câteva luni, timp petrecut doar cu mine însumi, până să îmi aud chemarea pentru actorie. Primul rol jucat l-am avut în liceu, când doamna dirigintă, Mîrț Carmen, m-a învoit de la oră ca să mă întrebe dacă vreau să joc într-un spectacol de teatru. Am acceptat fără ezitare, iar dumneai m-a condus tot atunci în sala de repetiții; mi-a fost înmânat rolul unui profesor. Pe atunci nu eram conștient de vocația mea de actor și de aceea am urmat o facultate cu profil administrativ în București. Se pare totuși că viața, înțeleaptă cum e ea, mi-a dat două palme și m-a așezat la locul meu.

A.B.: Ce reprezintă pentru tine teatrul?

foto actor alex floroiu (3)Alex Floroiu: Trist, dar acum Moinești nu mă mai face să mă simt ca acasă. L-am renegat o vreme și se pare că și el a ales să nu mai fim prieteni. Despărțirile acestea sunt parte din viață. M-am obișnuit cu ele. În schimb, mi-am găsit un alt refugiu – teatrul. Nu m-a trădat niciodată. Întotdeauna m-a bătut cu palma pe umăr atunci când m-am simțit singur. Și m-am lăsat îmbrățișat de el și am plâns. De multe ori. Iar el, teatrul, răsplătește oamenii vulnerabili. Se spune că actorii sunt nebuni. Ei bine, eu aș fi înnebunit dacă nu aș fi făcut teatru. Aici am ocazia să îmi trăiesc poveștile neîncheiate de viață; teatrul îmi oferă șansa spovedaniei fără să îmi fie rușine de mine.

A.B.: Cum se reflectă în munca ta faptul că ești născut în Moinești? Crezi că talentul s-a moștenit din familie?

Alex Floroiu: Noi, moldovenii, avem trăsături specifice care ne definesc. N-ai de unde să știi că sunt născut în Moinești, dar spiritul de moldovean mi-l simți imediat. În primul rând, sunt caracterizat de puterea extraordinară de muncă. Realizările ne definesc. În teatru, îi admirăm pe cei care au adevărate performanțe scenice și îi negăm pe cei care sunt mediocri. Ei bine, noi, moldovenii, suntem predispuși la succes. Uitați-vă la Radu Beligan. Sau la filmele lui Birlic. Mă rog, și mulți alți artiști, oameni de afaceri, sportivi. Toți acești oameni mă fac să susțin că pământul moldovenesc naște adevărate talente. Multe se pierd pe drum, pentru că lipsește mediul propice dezvoltării acestora. Eu am fost printre cei norocoși; am luat-o de atâtea ori în direcții greșite, dar s-a întâmplat întotdeauna să revin la calea potrivită. Mulțumesc! Cât despre talent, nu știu ce să spun… Dacă voi continua să muncesc, sper să apară și acesta într-o bună zi. De la părinții mei am moștenit niște date care, adunate laolaltă, ar putea duce la descoperirea talentului. De la tata am luat nebunia de joc și credința în propriile născociri, iar de la mama, carisma, înțelepciunea și aplecarea către lumi necunoscute.

A.B.: Cum este viața pentru un actor tânăr în România? Care crezi că este situația teatrului românesc contemporan având în vedere receptivitatea publicului?

Alex Floroiu: Viața pentru un tânăr actor în România este grea, extraordinar de grea. Nu vreau să compar nici cu vremurile trecute, nici cu alte țări, pentru că nu aș ști să spun decât din auzite. Deși, după părerea mea, viața unui actor desăvârșit întotdeauna a fost dură. Este incredibil cât de mult putem suferi atunci când nu jucăm rolurile dorite sau atunci când nu cucerim publicul. Sunt momente când ne simțim cei mai mici oameni de pe pământ. Vorbesc despre aceste lucruri, pentru că actorul poartă o luptă continuă cu el însuși. Iar această luptă nu se încheie decât odată cu moartea. Atunci avem și noi liniște. Dar oare ne vom bucura de ea? Habar n-am. Mie îmi place să cred că voi merge în Rai și că voi continua să îl înveselesc pe Dumnezeu. Revenind pe pământ, și în momentul prezent, actorul face multe compromisuri. Și cel mai dureros pentru mine este atunci când renunț la familie. Alții or avea alte valori în care cred – libertate, echilibru, confort, prosperitate, dar și ei, odată ce au ales arta actorului, lasă în urmă aceste valori. Eu am renunțat la ele, rând pe rând. Iar când ajunge să trăiască în armonie cu sine, actorul are de înfruntat pe omul de lângă el. Cu blândețe și cu iubire. Emoția îi este armă și scena, scut. Dacă nu joacă, actorul moare. Iar statul român ne împinge pe toți la moarte: salarii infime, posturi blocate, teatre comasate, instituții desființate, etc. Dar actorul român, ingenios cum e, joacă în case părăsite, în tramvaie, în școli și grădinițe, în pub-uri, oriunde, numai să supraviețuiască.

În ce privește receptivitatea publicului, nu-mi pot forma o opinie generală. Publicul de astăzi este o victimă culpabilă. El vine la teatru; insuficient, totuși, la câte spectacole au loc săptămânal. Văd sute de spectatori mergând la spectacolele cu intrare liberă. Statul nu ne dă spații teatrale, oamenii nu dau bani pe bilet. Preferă să meargă la film sau să iasă în cluburi. Și atunci se nasc spectacolele comerciale de teatru; care au succes. Cei mai mulți oameni sunt ca niște copii mici care bagă în gură tot ce li se dă. Sunt agresați de publicitate, sunt îmbuibați cu convingeri și cu emoții care nu le aparțin. Fluxul de informații este atât de mare, încât nu mai au timp să discearnă binele de rău. Se întâmplă să meargă la un spectacol comercial, lipsit de profunzime și de haz; își spun că mai bine ieșeau într-un bar cu prietenii sau vizionau un film la cinema; că teatrul e plictisitor.

Oamenii au nevoie de teatru, doar că nu știu încă acest lucru. Încă!!! Poveștile de acolo le arată cum să trăiască și de ce. Dar eu știu că mulți dintre ei descoperă din nou viața. Au nevoie doar de o mână călăuzitoare. Teatrul trebuie să fie această mână!

A.B.: Care au fost cea mai mare satisfacție și cel mai dificil moment de când ai plecat din Moinești?

Alex Floroiu: Cea mai mare satisfacție a mea de când am plecat din Moinești este că am reușit să îmi urmez vocația. Puțini au norocul de a și-o descoperi, măcar. Iar cel mai dificil moment a fost când nu aveam bani să mă hrănesc. Antrenamentele și repetițiile din școala de actorie erau lungi și dure. Or, o asemenea implicare a adus dezechilibru în viața mea. Renunțasem la „lumea de afară”, doar pentru a-mi asuma arta actorului. Și tocmai în acel moment, familia avea nevoie de sprijinul meu. Sunt tânăr, am putere de muncă, am și capacitate intelectuală, am toate datele pentru a-mi proteja financiar familia, iar eu consum timpul jucând. A fost o grea piatră de încercare pentru mine, dar am trecut pestea ea, mulțumită mamei și surorii mele. Și câtorva prieteni, care mi-au împărtășit necazul. Când ai în jurul tău oameni care te iubesc, totul e mai ușor.

A.B.: Te-ai gândit vreodată să vii să joci la Teatrul Municipal Bacovia (din Bacău)? Care sunt planurile tale de viitor?

Alex Floroiu: În prezent, îmi doresc să colind lumea și să mă îmbogățesc artistic. Mi-ar plăcea să joc la Teatrul Municipal Bacovia spre finalul călătoriei, sperând să devin, până atunci, întruchiparea profesionalismului și a măiestriei. Chiar dacă sunt mai multe oportunități de lansare în capitală, teatrele din provincie oferă sălașul ideal pentru formarea unui actor. Dacă mi-aș fi descoperit mai devreme vocația, m-aș fi oprit și în Bacău. La 20 de ani, însă, mi-am găsit mai ușor locul în București. Așa a fost să fie. Când nu mă voi mai regăsi în el, voi merge mai departe. Până atunci… vreau ca bunica mea să mă urmărească la televizor. E necăjită de când nu îi mai sunt alături. O înveseleam atunci când făceam „giumbușlucuri” pentru televiziune. Vreau să am puterea financiară de a-mi sprijini familia și prietenii. Am fondat de curând o companie artistică (Breasla Actorilor) și un blog (artactorului.ro). Acestea sunt principalele mijloace, după arta actorului, prin care mă exprim liber și autentic. Îmi doresc să am inspirația și forța de a-i ajuta pe actori și pe cei care au nevoie de actori.

A.B.: Cât de greu se obține un rol într-un spectacol sau într-un film? Unde îți place mai mult să joci? În spectacole de teatru sau în filme?

Alex FloroiuHabar n-am. Se poate să ai o audiție extraordinară; și?! Nu ești ales pentru rol. Sau nu te simți deloc în formă, dar te trezești că ai luat casting-ul. De ce? Pentru că ai fost exact ce se căuta. Să nu mai vorbim de proiectele care mor pe parcurs și de înlocuirea actorilor. În principiu, munca actorului este grea. Cu atât mai mult cu cât nu există repere după care să ne ghidăm.

Eu, chiar dacă nu sunt ales într-un rol, caut să fiu mulțumit de mine însumi. Dacă am atins această stare de spirit, înseamnă că mi-am achitat îndatorirea de actor; aspectele ulterioare nu stau în puterea mea. Depinde acum și de șansa fiecăruia – de repertoriul ales, de calitatea fotografiilor, de experiența acumulată, de rețeaua socială, etc.

După părerea mea, calea cea mai sănătoasă de a obține un rol este auto-recomandarea. Fii propria ta carte de vizită! Oamenii m-au dorit în proiectele lor artistice după ce m-au văzut lucrând. Munca atrage muncă, iar eu am mers dintr-un proiect într-altul.

Teatrul și filmul reprezintă, pentru mine, două domenii diferite de manifestare. Iar eu simt nevoia să mă manifest sub cât mai multe forme. Atâta timp cât mi se oferă șansa de a transmite un mesaj sau de a trăi o altă viață, de a-mi exploata sufletul și de a-mi supune trupul minții, sunt dispus să joc și pe stradă. Joc oriunde, numai să fiu eu împăcat că n-am jucat degeaba.

A.B.: Care este actorul român, din generația „de aur”, cu care ai vrea să lucrezi?

Alex Floroiu: Aș dori să lucrez cu toți. Sau măcar să fi avut șansa să trăiesc printre ei și să îi privesc cum joacă. Ei sunt numiți generația „de aur”, pentru că fiecare era mai bun prin celălalt, devenind, astfel, o singură forță. Ar fi fost imposibil să nu ne lăsăm cuceriți de ea. Totuși, Dumnezeu a fost generos cu mine și mi-a oferit șansa să învăț meserie de la oameni ai generației „de aur”, dar care au ales teatrul în locul gloriei. Oamenii aceștia sunt stimații Mihai Mălaimare, Anamaria Pîslaru și Ioan Albu. Alegerea lor mă frapează, deoarece sunt încă tânăr și cred că le pot avea pe amândouă. Dar poate că generația mea va purta și ea un titlu onorific. Sunt înconjurat de prieteni cu totul deosebiți, ca să nu spun talentați.

A.B.: Care consideri că sunt rolurile tale cele mai reușite? Există vreun rol pe care ți-ar plăcea să-l primești?

Alex Floroiu: Nu știu după ce criterii să le valorific. Eu le iubesc pe toate și mă bucur de ele. Să-ți spun drept, mă simt binecuvântat. Dumnezeu mi-a hărăzit datele necesare unui actor, iar publicul mă simpatizează. Restul înseamnă muncă, iar obligația mea este să materializez aceste haruri. În ce privește rolurile, există câteva pe care mi-ar plăcea să le joc; îmi cunosc, însă, locul în teatru și știu că pe unele le voi rata. Dar asta nu înseamnă că nu îmi trăiesc propria poveste. Spectatorii văd doar un fragment din viața personajelor, ele trăiesc în continuare, iar noi, odată cu ele. Nu trebuie să fiu Romeo ca să retrăiesc iubirea.

A.B.: În piesele de teatru pe care le-ai jucat, cât de mult ai respectat scenariul și cât de mult ai improvizat?

Alex Floroiu: Teatrul pe care îl slujesc nu lasă loc de improvizație, de aceea respect întotdeauna scenariul. Aș spune că mai degrabă trăiesc rolul decât că improvizez. Sunt reprezentații în care reacționez altfel, dar am grijă să nu îmi încurc partenerii. Nu agreez cuvintele adăugate de la sine și nici glumele de dragul râsetelor. Improvizația, în cazul meu, are loc în cazul repetițiilor și a incidentelor din timpul spectacolelor.

A.B.: Cum te simți înainte și după fiecare reprezentație? Ce-ți place să faci înainte de a se ridica cortina? Ai un ritual pentru a scăpa de emoții?foto actor alex floroiu (2)

Alex Floroiu: În general, sunt pașnic. În condițiile în care mă prezint la teatru cu 2-3 ore înainte de începerea reprezentației. Am nevoie de timp ca să fac trecerea de la viața cotidiană la cea artistică. Pentru început, îmi încălzesc corpul și vocea, iar apoi repetăm câteva momente din spectacol. În tot acest timp, exersez tăcerea – e un fel de golire a sufletului, pe care îl umplu, ulterior, cu viața spectacolului și a rolului. Dacă reușesc acest proces, mă simt în siguranță. De aceea, odată cu aplicarea machiajului, îmi place să cred că sunt personajul. Îi adopt atitudinea, glasul, privirea… Acesta e felul meu de a-mi sublima emoțiile. După momentul de aplauze, devin energic; îmi vine să alerg sau să dansez.

A.B.: Unde poți fi văzut pe scenă, în spectacole de teatru?

Alex Floroiu: La Teatrul Masca din București. Aici joc constant din anul 2011. Conceptul acestui teatru vă permite să mă vedeți atât la sediul instituției de pe Bld. Uverturii, nr. 70 – 72, cât și în spații neconvenționale, cum ar fi parcurile, stațiile de metrou sau Centrul Istoric al Bucureștiului. 

A.B.: Ce sfat i-ai da unui tânăr care și-ar dori să devină actor?

Alex Floroiu: Dacă îți auzi chemarea, crede în ea. Și acționează odată! Momentul potrivit nu există. Începe cu schimbarea din tine.

A.B.: Ai dori să transmiți ceva cititorilor blogului, persoanelor care îți sunt dragi, publicului larg sau moineștenilor iubitori de teatru?

Alex Floroiu: „În conformitate cu statutul teatrului nostru, permiteți-mi să vă iubesc și să tac.” (Mihai Mălaimare, mentor)

Prima fotografie – Copyright: Dana Mitică, Rol: Nikolai Lvovici Tuzenbah din „Trei surori” de A. P. Cehov, examen de arta actorului, anul III – licență, Universitatea Hyperion-Teatrul Masca, profesor coordonator Anamaria Pîslaru, 2013.

A doua fotografie – Copyright: Liliana Lazăr, Rol: Guliță din „Coana Chirița” de Vasile Alecsandri, spectacol realizat în cadrul Festivalului Internațional de Statui Vivante, Teatrul Masca, 2014.

A treia fotografie – Copyright: Dana Mitică, Rol: Leone din „Canarul Albastru”, spectacol premiat la Festivalul Internațional Studențesc de Teatru, Film și Fotografie „Hyperion Stud Fest 2012 („Trofeul Hyperion” pentru cel mai bun spectacol), scenariul și regia Mihai Mălaimare, Teatrul Masca, 2012.