Interviuri cu moineșteni minunați (II) – Evelina Popilian

Așa cum vă spuneam duminica trecută, am lansat o categorie nouă de articole pe blog, intitulată „Interviuri cu moineșteni minunați”. Primul interviu a pus în valoare un tânăr actor moineștean, Alex Floroiu.

Acum este timpul pentru cea de-a doua poveste, a unui mătușici din familia mea: o femeie pasionată de pictură, la fel ca mine, la fel ca tata și bunica paternă. Sunt sigură că în familia noastră mare mai sunt pasionați de pictură, de frumos și tare mi-ar plăcea să le descos aceste pasiuni. Despre pictorița pe care sper să o descoperiți în următoarele rânduri nu pot să vă spun decât că am cunoscut-o când eram mică de-o șchioapă și din păcate nu avem multe amintiri împreună. Însă, noroc cu Facebook-ul care ne-a reunit, am aflat că pictează, i-am urmărit fotografiile făcute tablourilor sale cu mult interes și mi-am dat seama că ar merita să știe mai multă lume. Apropo de Facebook, doresc pe această cale să-i mulțumesc lui Mark Zuckerberg pentru că datorită lui și echipei sale reușim să știm unii de alții, chiar dacă ne desparte un ocean. Nu vreau să turui mai mult decât este cazul…așa că, moineșteni și nu numai, îmi face plăcere să v-o prezint pe Evelina Popilian.

Anca Balaban: V-aș ruga să vă prezentați, pe scurt, pentru cei care nu vă cunosc.

foto-pictorita-evelina-popilianEvelina Popilian: Am să-ți scriu, dar…nu mai sunt obișnuită cu „dumneavoastră”. Prefer Ina pentru cei dragi. Ai o fată tare frumoasă, scumpă tare, și îți admir munca. Vreau să stabilesc de la început că nu sunt pictor de meserie: eu lucrez cu copii de vârstă preșcolară 8 ore pe zi, iar pictura e un hobby, de care abia am timp să mă ocup.

Anca Balaban: Îmi doream mai demult să aflu despre ceea ce reprezintă pictura pentru dumneavoastră, mai ales pentru că la noi în familie am observat afinitatea aceasta, înclinația spre desen, spre pictură. Chiar și eu am cochetat cu pictura pentru 7 ani, atunci când eram mai mică. Acum însă, simt un dor pentru uleiuri și pentru șevalet. Dar…să nu vorbim despre mine. Sunt curioasă cum s-a format pictorița Evelina Popilian? De unde a început totul? În ce împrejuări v-ați dat seama de talentul și dorința de a vă exprima prin picturi? De ce ați ales pictura ca mijloc de exprimare?

Evelina Popilian: E mult de spus, am iubit desenul și pictura de când mă știu, toți din familia noastră au avut această predilecție pentru artele frumoase. Când am terminat liceul pedagogic am făcut un an de audiență la Facultatea de Arte din București. Era mare lucru în 1993 să fii acceptat ca audient la o facultate cu 5 locuri disponibile pentru studenți. Însă am renunțat după o grămadă de cărbune și lucru în atelier, profesori care te ignorau total… Așa că am făcut o facultate de asistență socială, la Sociologie în București, care mi-a folosit mai târziu să emigrez în Canada. Nimic spectaculos așadar, dragă Anca. Poate doar că am lucrat la radio Mix FM, în București , făcând publicitate, pentru vreo 5 ani, nu pentru mulți bani, ci mai degrabă o grămadă de fun. N-am pictat până când în 2010 mi-am cumpărat casa la care am visat toată viața. Îmi amintesc că pe vremea când stăteam în chirie în București și lucram ca învățătoare, cu salariul mai mic decât chiria, spuneam că vreau atât, un geam, al meu. Deci am cumpărat o casă, am vrut să o decorez, am cumparat un canvas, o pensulă și un set de uleiuri și am început cu ce se potrivea la casa mea. Am făcut tablouri pentru prieteni, pentru cei dragi…am vândut câteva, unele în țări îndepărtate ca Singapore, sau Portugalia. Dar nu văd pictatul ca pe o meserie.foto picturi evelina popilian moinesti canada (7)

Anca Balaban: Cum se reflectă în lucrările dumneavoastră faptul că sunteți născută în Lucăcești? Credeți că talentul și dragostea pentru pictură s-au moștenit din familie?

Evelina Popilian: Apropo, Lucăcești, pentru mine, este Mămuca…nu ai cunoscut-o, păcat….poieni, flori, magic, bureți….sunt atât de multe de spus, am așa de multe de terminat, e atât de scurt timpul…mi-e dor, și îmi va fi dor toată viața! Mămuca a fost o ființă magică, plină de bunătate și puritate, plină de energie pozitivă, orice loc pe care l-a străbătut era încărcat de frumusețe. Mi-e dor de fiecare colțișor din Moinești, dar mai ales de pădurea unde mergeam cu Mămuca la cules bureți. Tu ai cunoscut-o pe Mămuca?? Ea le-a făcut cunoștință părinților tăi, dacă îmi aduc bine aminte,… era înnebunită cu măritatul. Mămucuța era plină de spirit, un om extraordinar. Doamne, mă apucă nostalgia!

Anca Balaban: Am cunoscut-o pe Mămuca. Mai am cu dânsa doar o amintire din odaia care cred că era bucătăria. Ți minte că am fost în vizită cu ai mei la ea. Pe-atunci nu realizam că-i străbunica mea. Îi puneam tot felul de întrebări, caracteristice vârstei. Și țin minte că ne răspundea cu haz. Și pe Tătuca mi-l amintesc, dar mai vag. Și ei erau atrași de lumea picturilor?

Evelina Popilian: Mămuca cusea plăpumi, făcea design-uri fantastice, sunt convinsă că era super talentată. Poți să o întrebi mai multe pe bunica ta, căci și ea a fost plăpumăreasă cum se zice.

Anca Balaban: De-a lungul legăturii care s-a creat între pensulă și dumneavoastră, câte tablouri ați realizat? Care considerați că sunt creațiile cele mai reușite?

foto picturi evelina popilian moinesti canada (5)Evelina Popilian: Am rupt legătura cu artele frumoase de când am făcut audienta la arte plastice un an pentru că fiecare profesor se chinuia să-ți distrugă orice speranță, dacă aveai, și… mâncai cărbune pe pâine. Practic a fost muncă de salahor. Am renunțat și nici nu mai aveam curajul să desenez măcar pe hârtie. Legătura cu pensula am reluat-o abia în 2010 când ne-am cumpărat casa din Canada. Persoana care ne-a vândut-o, care îmi e de altfel tare dragă, ne-a pus pe toți pereții “capodopere” pe hârtie cu rame aurii și cu trandafirași, cascade chinezești care se mișcau când îți schimbai poziția, domnișoare cu pălării trecând pe sub tufe perfecte de trandafirași…pe scurt eram oripilată să trec prin propria casă, mi-era rușinică să nu jignesc o persoană dragă care, deși are gusturi total diferite de mine, e un om minunat, care ne-a sprijinit mult. De aceea, cum am mai spus, am cumpărat un canvas, pensule și uleiuri și nu m-am gândit cât m-am legat la cap. 

Anca Balaban: Se completează pictatul cu meseria pe care o aveți acum? Care au fost cea mai mare satisfacție și cel mai dificil moment de când ați plecat din Moinești?

Evelina Popilian: Cea mai mare satisfacție de când m-am mutat la casa mea, aici în Canada, este faptul că am renovat tot în jur, deși am muncit din greu, pentru că am pus parchet în toată casa și în basement, am zugrăvit. Însă mi-a rămas ceva pe suflet: trebuie să reînființez un mic atelier pentru mine. Am adunat atâtea gânduri legate de asta de-am ajuns să pictez geamurile de la grădinița unde lucrez, și crede-mă, am muuuulte geamuri pictate cu o plăcere nespusă…acum le-am umplut de spiriduși și frunze verzi. Îmi pare rău că nu pot să fotografiez copiii sau preschool-ul unde lucrez, să-ți arăt, dar avem un contract care speculează asta. Într-un fel sunt și eu tristă pentru că nu pot să fotografiez operele de artă care zac pe toate geamurile din McKenzie Towne DayCare, Calgary, AB.foto picturi evelina popilian moinesti canada (6)

Anca Balaban: Care sunt sursele de inspirație pentru tablourile dumneavoastră? Cum vă alegeți subiectele pe care le transpuneți pe pânză?

Evelina Popilian: Am pictat întâi o poiană, la fel ca cea în care mă duceam cu mămuca să culeg afine. Să știi că am o pasiune pentru copaci, și chiar mi-e dor de pădurile noastre, rău tare mi-e dor. Odată am pictat un pescar, i-am făcut poza, înainte de a-mi cumpăra trepied, și l-am postat online. Cornel, cumnatul meu, l-a vrut instant, dar înainte să i-l trimit m-am dus noaptea să mă uit la tablou. Mi s-a părut că reflexia apusului nu e perfectă, așa că am luat pensula am corectat-o, am adăugat elemente, am mai pus culori, am atins pescarul, am inceput să mă joc….a dispărut pescarul, am pus o stâncă…în câteva ore era un ocean cu niște stânci…Apoi, a apărut și prima ofertă online pentru printarea tabloului fotografiat de mine cu pescarul, dar nu s-a putut realiza pentru că poza nu avea calitatea necesară din păcate. Iar eu, pescarul nu l-am putut reface, pentru că am eu o chichiță de-a mea și nu pot să repet lucrurile. Dacă vrei să vezi și poza cu pescarul uită-te aici: http://fineartamerica.com/featured/the-fisherman-evelina-popilian.html. A mai fost o situație când un poet din Portugalia a vrut să cumpere online un Nuc pe care îl pictasem și-l pozasem, însă a doua zi pictasem total altceva peste pânza respectivă. Și iarăși, poza n-avea calitatea necesară printului. Omul mi-a trrimis e-mail, i-am răspuns sincer că am pictat deasupra nucului alte bazaconii, i-am povestit despre Nucul Mămucăi. Nu cred că știi dar mămuca avea un nuc splendid în grădină, acolo unde a făcut Mircea casa. Poveste lungă. În fine, totuși poetul m-a rugat să-i pictez alt nuc. I l-am pictat, bineînțeles că a ieșit total diferit de primul, dar el a fost fericit când a văzut poza, mi-a trimis banii prin PayPal. Închipuie-ți că eu, așteptând vreo săptămână să se usuce uleiul, mă mai uitam la tablou, și parcă mă mâncau mâinile să umblu la el. E drept că m-am abținut, cu mare greu, dar și acum mi se pare ca era oribil. Puteam să-l îmbunătățesc. Am mai facut odată 3 copaci, și a fost singurul tablou care l-a dat pe spate pe Alin, soțul meu, care îl și vedea pe perete, zicând chiar că e 3D. foto picturi evelina popilian moinesti canada (4)

Anca Balaban: V-ați gândit vreodată să veniți și să vă expuneți tablourile la Galeriile de Artă din Moinești? Care sunt planurile dumneavoastră de viitor?

Evelina Popilian: N-am timp nici să expun aici în Canada, local. Sunt atâtea priorități când ai doi copii care au nevoie de atenție, de sport, de camp-uri, de ajutor la homeworks. Ca să nu mai spun de mâncare, curățenie, că aproape am senzația că nu mai am timp să mă ocup de lucruri personale. Repet, acum, pentru mine, pictatul este acel ceva numai pentru mine, care să mă facă să mă simt eu însumi, nu mamă, soție, gospodină, prietenă. Mă delectez cu un moment numai al meu, noaptea de obicei, și-atunci îl savurez din plin, pentru că nu am cui să dau explicații când le șterg sau le transform. O să vină momentul să particip la acțiuni, probabil în Nordul Americii, e mai greu să mă gândesc la Moinești, e așa de departe….uf! Mi-e dor, l-aș aduce aici din când în când.

art show evelina popilian paintings moinesti  canada calgaryAnca Balaban: Unde vă pot fi găsite și admirate lucrările?

Evelina Popilian: Îmi aduc aminte când o prietenă de pe FAA (Fine Art America) m-a invitat pentru prima dată la o expoziție în Calgary, a trimis o expertă, rusoaică, să selecteze câteva picturi. Duduia, o tipă, pictor realistic, din școala veche rusească, m-a scos din minți, s-a uitat la picturile mele cum te uiți în piața Obor la morcovi, și-atunci am invitat-o afară, în stil canadian, cu un zâmbet larg și prietenos. Am participat la câteva “Art Show”-uri, au fost chiar drăguțe, dar pentru mine, copiii, familia, serviciul, prietenii sunt priorități. Am câștigat diverse concursuri pe Fine Art America. Apropo, să-ți spun: am pictat un portret de fetiță, care a fost aleasă drept copertă a albumului Ochi de Catifea a celor de la trupa Provincialii. M-am simțit măgulită. Și-am refuzat banii. Consider legătura mea cu arta a fi super personală, e acel ceva, care mă definește numai pe mine, nu ca mamă, gospodină sau soție, sau profesor. Mă regasesc eu, fără griji și responsabilități, eliberată de stress-ul zilnic. Acum înțelegi că pictez ca să am un moment unic, personal. Așa că povestea mea e simplă, poate nu ce așteptai, dar pe mine nu mă interesează să câștig din artă, de aceea mi-am organizat viața în jurul obiectivelor familiale de bază. 

foto picturi evelina popilian moinesti canada (2)Anca Balaban: Ce sfat i-ați da unui tânăr care și-ar dori să devină pictor?

Evelina Popilian: Ce să sfătuiesc pe acel pictor la început de drum…don’t count on it…..fiecare are experiența proprie și personală. Arta e timp liber, și dacă vrei să devină profesie totul se schimbă când vine vorba de timp, investiție, aplicații peste aplicații, aproape ca munca de muncitor la sondă cu tură de noapte. Am totuși prieteni români care au terminat facultatea de arte. Sculptori ca Ioan Ladea, sau Giuliano Dumitriu, care e chiar din Moinești, mai precis din Lucăcești colonie. Ei sunt profesioniști, muncesc și trăiesc din arte, și pentru asta au tot respectul meu.

Anca Balaban: Mulțumesc pentru timpul acordat, în ciuda diferențelor de fus orar, care parcă ne îngreunează comunicarea. Vă mulțumesc pentru că v-ați deschis sufletul și pentru că mi-ați readus aminte de străbunici. Voi încerca să mai aflu lucruri interesante despre ei, despre familia noastră, pentru că simt că sunt multe lucruri frumoase ce ar merita scrise într-o cronică de familie. 

Anca Balaban

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.