#viațaeatâtdefrumoasă în martie

  • 2 martie 2015 – Î: Ce e când doi adulți și o fetiță sar pe pat ținându-se de mână și chicotind? R: Fericire. Î: Ce e când doi adulți imită fetița în mișcări? R: Fericire și mai multă.
    Imaginați-vă voi râsetele. :))))))
  • 3 martie 2015 – Acel moment când fiică-mea mă servește cu o bucățică din napolitana ei și mă întreabă “Bum?” (adică bun?) și eu aprob topită de faptul că îi pasă dacă îmi place sau nu. Of, ce face puiul ăsta de om din inima mea. Sunt impresionată. Și îndrăgostită.
  • 8 martie 2015 – A adormit mititica mea. Frântă de oboseală, după o zi de livrări speciale, somn chinuit în mașină pe drumurile către cei dragi. Și pentru că nu am mai scris de mult timp despre viața mea de mămică…povestesc în noaptea asta, mai ales că a fost 8 martie. Seara, când am ajuns acasă, îi era foame. Mi-am dat seama imediat ce a început să îmi spună “Ma-ma, haai, haai!” și m-a luat de deget și mă ducea spre bucătărie. Inchipuiți-vă o fetiță care vrea neapărat să mănânce singurica, la un an și șapte luni, și care, aproape reușește. Da’ știți ce? Pe lângă mâncarica ajunsă în burtică, ba se mai prelinge pe gâtuț, ba pe hăinuțe, de parcă ar fi pictată. Ce să fac și eu, o încurajez, că mi-e dragă când văd că vrea să se descurce ea. Oricum, dacă tot s-a murdărit, după, am început să o dezbrac, și.. Am început cu șosetelele. I-am sărutat tălpitele moi. Am continuat cu pantalonașii. I-am ciupit genuncheii și piciorușele și a început să râdă atât de frumos, că nu m-am putut abține să nu încep să o gâdil peste tot. Și-am râs amândouă. Eu îi spuneam “Vezi ce îți fac dacă te murdărești?! :)))” și ea râdea tot mai mult și mai colorat. Bodyul i l-am ridicat pe cap ca și cum ar avea perucă. Așa făceam eu când eram micuță și voiam să mă port ca și când aș avea păr lung. Și… Am predat ștafeta acestui joc copilăresc. Fiică-mii. Iubirii mele. Doamne și cum a început a râde șmecherește când s-a văzut în oglindă. Am simțit fericirea și încântarea ei. Și îmbrățișările strânse m-au topit. Inima și acum tresare de atâta atenție. Am o fiică minunată. Simt că mă iubește. Și știți cum a adormit? Și -a tot căutat loc pe pat, dar nicăieri nu și l-a găsit. S-a urcat pe mine, am așezat-o la pieptul meu… Și o priveam cum se freca încet cu pumnișorii strânși la ochișorii obosiți. Preț de câteva secunde a trebuit să mă abțin să îi sărut obrăjorii. Ca să o las să adoarmă. Și așa îmi venea să o mănânc, toată-toată. Da’ bine că m-am abținut. A adormit. Am așezat-o pe pat, i-am sărutat mânuțele și i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru ziua asta specială.
  • 9 martie 2015 – Ieri tot pe la ora asta, mă jucam cu Măriuca, în pat, doar-doar o adormi înainte să continuăm cu vizitele. Dar n-am reușit s-o adorm. Atât, am reușit să stăm în pat îmbrățișate, ea obosită, clipind din ce în ce mai greu, cu pleoapele obosite, eu bucuroasă că prinde un pui de somn scurt. Dar nici nu am terminat de gândit asta că se și aude cheia în ușă. Și gata, ca prin minune…i-a sărit tot somnul. A întrebat moldovenește „Cini-i?”, deși știa răspunsul. Și-atunci l-am zărit amâbdouă pe Cristian, cu un buchet frumos-frumos de lalele. 😀 Și știți ce fericită era Măriuca? L-a luat în brațe, îl ținea atât de frumos, de aveai impresia că toată viața ei (de numai 1 an și 7 luni) primise o mulțime de buchete de flori. :))) Și le mirosea, si le admira, se mândrea…ce mai, era ca o domnișorică. Mă gândesc, când o crește, ce „figuri” o mai avea?! :)))
  • 11 martie 2015 – Ce fain este să ți se spună că pozele pe care le postezi cu familia inspiră pe cineva să își dorească familie, copilași. Chiar mă bucur, mă bucur. Familia e cea mai mare împlinire din viața unui om, vă zic cu toată inima.
  • 24 martie 2015 – Pe 20 martie am citit printre lacrimi pentru prima dată gândurile și introspecțiile mele de mamă în cadrul evenimentului Șueta CitiM. Pentru prima dată mi s-a pus un nod în gât citind ceva în public. M-au năpădit emoțiile citind ce am scris acum ceva timp. Nu îmi imaginam că va fi așa. Nu îmi imaginam ce emoții se pot transmite. Poate și pentru astfel de întâlniri în care sufletul iese la iveală ‪#‎viataeatatdefrumoasa. Le mulțumesc tuturor pentru încurajări. Promit să mai scriu.
  • 27 martie 2015 – Cum să reacționam la râsul cu lacrimi pe care l-am zărit de dincolo de fereastră pe chipul fericit al Măriucăi? Râdea și de atâta fericire că ne vede i-au dat lacrimile. Am intrat în casă și mititica nu știa ce să facă… Să râdă sau să plângă de emoții? Și știți cum îmi simțeam eu inima zvâcnind? M-am înduioșat toată văzând-o. Ce fericire și ce binecuvântare este că suntem părinți. Și câtă căldură am simțit când ne-am îmbrățișat toți trei. Este ceva ce nici nu reușesc să vă povestesc prin cuvinte. Este mai presus de tot ce-am visat eu când îmi imaginam cum o să fie peste ani. Pentru asta, ‪#‎viataeatatdefrumoasa‬. Și pentru asta, merită să continui să scriu în‪#‎jurnalulfamilieiBalaban‬.

Anca Balaban

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.